AUGUSTIN-VALENTIN ŞEULEAN NU POT SĂ DORM Povestiri de groază 2026 AUGUSTIN-VALENTIN ŞEULEAN NU POT SĂ DORM Povestiri de groază Editura Sfântul Ierarh Nicolae 2026 Notă a autorului Povestirile din acest volum pornesc de la o întrebare simplă: ce se întâmplă atunci când locurile familiare încetează să mai fie sigure? Camera în care dormim, casa moștenită, patul copilului, ușa încuiată, telefonul lăsat lângă pernă, mormântul, spitalul, strada veche sau deșertul nu sunt doar decoruri. Ele devin spații ale neliniștii, locuri în care frica nu vine întotdeauna din afară, ci se trezește din ceea ce omul poartă deja în sine: vinovăție, singurătate, dor, orgoliu, doliu sau neputința de a accepta pierderea. Nu pot să dorm. Povestiri de groază este un volum despre nopți care nu se mai termină, despre spații contaminate de memorie și despre acele clipe în care realitatea, fără să se rupă de tot, începe să lase ceva străin să treacă prin ea. Povestirile sunt ficțiuni literare. Eventualele trimiteri la epoci, locuri sau contexte istorice sunt folosite în scop narativ și nu trebuie citite ca reconstituiri documentare exhaustive. Cuprins 4 Nu pot să dorm Mara a murit într-o joi după-amiază, pe ploaie. Îmi amintesc ziua nu pentru că ar fi avut ceva solemn, ci pentru noroiul care se lipise de pantofii tuturor cu o încăpățânare aproape vie. Oamenii intrau în cimitir încet, ferindu-se de bălți, cu umbrelele strânse unele în altele, ca o turmă neagră. Cimitirul era la marginea satului, acolo unde casele se răreau, iar pădurea începea brusc, fără tranziție, ca un zid ridicat împotriva celor vii. Preotul citea cu voce joasă. Ploaia îi bătea în carte, iar unele cuvinte se pierdeau înainte să ajungă la noi. Mama plângea fără sunet, cu buzele strânse. Eu stăteam lângă groapă și priveam sicriul, incapabil să înțeleg cum un obiect atât de mic putea închide în el o viață întreagă. Mara fusese sora mea mai mică. Avea douăzeci și unu de ani, dar boala o întorsese spre copilărie. În ultimele săptămâni slăbise atât de tare, încât mama îi spunea iar „puiule”, așa cum îi spusese când era mică și se ascundea sub masă de câte ori tuna. În sicriu, Mara nu mai părea nici tânără, nici copil. Părea golită de orice gest care o făcuse cândva a noastră. O îmbrăcaseră într-o rochie albă, veche, de dantelă. Rochia bunicii. Mama insistase asupra ei cu o încăpățânare stranie. — Așa îi stă frumos, spusese, netezind materialul peste pieptul Marei. Parcă doarme. Nu părea că doarme. Buzele îi aveau o nuanță vânătă, iar pleoapele, trase subțire peste ochi, lăsau impresia neliniștitoare că dedesubt privirea continua să existe. În ultimele zile, Mara dormea tot mai puțin. Stătea întinsă în camera ei, cu ochii deschiși spre tavan, ascultând casa. Spunea că noaptea se schimbă ceva în pereți, că lucrurile își părăsesc locul, că atunci când închide ochii aude pământ căzând peste lemn. Mama îi făcea ceaiuri, îi netezea fruntea și îi spunea că boala îi aduce vise rele. Eu râdeam stânjenit. Nu din răutate. Din neputința de a rămâne lângă o frică pe care nu o puteam repara. În penultima seară, m -a prins de mână când am vrut să ies din cameră. — Mai stai puțin, mi-a spus cu o voce slăbită. Avea palma fierbinte și uscată. Pe noptieră ardea o veioză mică, iar lumina îi făcea obrajii aproape transparenți. 5 — Nu pot, i-am răspuns. Trebuie să merg la farmacie. Vin repede. Mințeam. Nu trebuia să merg nicăieri. Voiam doar să ies din camera aceea, unde respirația ei devenise prea grea pentru mine. Mara m-a privit câteva secunde. Nu m-a rugat iar. A strâns pătura la piept și a întors capul spre perete. — Să nu mă lași singură, mi-a șoptit. Am auzit-o. Știu că am auzit-o. Și am închis ușa. A doua zi nu a mai avut putere să vorbească. În ziua înmormântării, înainte să pună capacul sicriului, m-am apropiat de ea. Am vrut să-i a ting mâna, dar m-am oprit. Degetele îi erau încrucișate pe piept, subțiri, r igide, cu unghiile ușor învinețite. Atunci am observat ceva. Materialul rochiei, lângă palma dreaptă, era strâns între degetele ei. Doar o cută mică de dantelă, prinsă cu o forță pe care nu știam cui s-o atribui. Am privit-o câteva clipe, așteptând ca altcineva să observe. Nimeni nu a spus nimic. Groparii se grăbeau din cauza ploii. Mama nu mai putea sta în picioare. Preotul își închisese cartea. Capacul a fost pus. Primul cui a intrat în lemn cu un sunet sec. Atunci am avut sentimentul limpede, rușinos, că Mara auzise. După înmormântare, mama s-a prăbușit în bucătărie. Mătușa mea a dus-o la ea, la două sate distanță. Tata murise de ani buni, așa că am rămas singur în casa părintească. Casa nu mai părea locuință, ci depozit de urme. Pe hol era un miros ciudat de haine ude și a lumânări stinse. În bucătărie rămăseseră pahare murdare de la oamenii veniți după înmormântare. Ușa camerei Marei era închisă. Nu am intrat. Mi-am spus că nu sunt pregătit, că voi intra a doua zi, că voi strânge lucrurile ei când mama va putea să stea în picioare. Adevărul era mai simplu și mai urât: îmi era frică să văd patul în care o lăsasem singură. M-am culcat în camera mea veche. Patul era îngust, lipit de perete. Pe birou se afla încă o cană cu emblema ștearsă a unei echipe de fotbal. Pe rafturi, caietele din liceu stăteau strâmbe, acoperite de praf. Totul părea păstrat pentru un băiat care nu mai exista. N-am adormit imediat. Ascultam casa. Grinzile trosneau rar, vântul împingea ploaia în geamuri, iar din baie se auzea robinetul picurând cu o regularitate obositoare. Pe la două noaptea m-am trezit brusc. În liniștea grea de după ploaie, camera întunecată și casa întreagă păreau să fi rămas fără zgomot. Robinetul, lemnul și până și aerul se opriseră între pereți. Apoi am auzit pe hol pași mici, ușori, ca ai cuiva care se târa. M-am ridicat într-un cot. 6 — Mamă? am șoptit. Înainte să termin cuvântul, am știut că nu era mama. Pașii s-au oprit în fața ușii mele. Clanța s-a mișcat încet. Ușa s-a deschis doar cât să lase în cameră o fâșie de întuneric mai dens decât întunericul dinăuntru. La început n-am văzut nimic. Apoi, din hol, s -a desprins o siluetă subțire. Mara stătea în prag. Era desculță. Părul ud i se lipise de obraji. Rochia albă îi atârna pe corp, grea de pământ, ruptă la poale, pătată pe piept cu umbre neregulate. Nu avea expresia unui mort ieșit din mormânt. Avea expresia cuiva care se întorsese acasă și nu mai știa de ce fusese plecat. Nu am țipat. Corpul meu a rămas nemișcat. Mara a făcut un pas în cameră. Podeaua nu a scârțâit sub ea. — Nu pot să dorm, a spus cu voce joasă. Vocea era a ei, dar tocită, ca și cum trecuse prin apă, prin pământ, printr-o distanță care rosese marginile cuvintelor. Voiam să întind mâna spre veioză. Voiam lumină. Orice lucru simplu, omenesc, cu formă și nume. Dar mâinile nu mă ascultau. Mara a ajuns lângă pat. S-a uitat la mine fără reproș. Fără furie. Dacă m-ar fi acuzat, dacă ar fi urlat, dacă mi-ar fi spus că am lăsat-o acolo, aș fi putut înțelege. Ea doar tremura în rochia aceea udă, cu ochii prea adânci în față. — Acolo e întuneric, a murmurat. Și mă strânge. Am simțit pământ proaspăt, iarbă udă și mirosul greu al morții: cimitirul intrase în cameră odată cu ea. — Mara, i-am spus, aproape fără glas, nu ești aici. Ea s-a aplecat spre mine. — Ba sunt. Tu m-ai auzit. A spus-o fără mânie. Apoi s-a strecurat sub pătură, lângă mine. Frigul a venit fără trecere. Nu frig de cameră neîncălzită, ci o umezeală grea, minerală, intrată direct în oase. I-am simțit părul ud pe gât. Respirația ei, sau imitarea respirației, mi-a atins urechea. Morții nu respiră. Poate doar își amintesc cum o făceau. Mâna ei mi-a căutat brațul sub pătură. Degetele s-au închis în jurul încheieturii mele. Erau tari, reci, acoperite de ceva granulos. — Nu mă lăsa singură, a șoptit. Am închis ochii. Nu pentru că voiam să dorm, ci fiindcă nu mai puteam suporta s- o văd. 7 Dimineața, lumina cenușie intra prin perdele. Eram singur în pat. Pentru câteva secunde, am crezut că fusese un vis născut din oboseală și doliu. Apoi am simțit mirosul. Același miros greu, umed, de pământ întors. Cearșaful avea pete de noroi. Pătura era căzută pe jumătate lângă pat. Mi-am privit mâinile. Erau încleștate într-un material alb. Țineam rochia M arei. Dantela era ruptă exact acolo unde o văzusem prinsă între degetele ei înainte să pună capacul. Materialul era plin de pământ negru. Printre cusături se agățaseră fire uscate de iarbă și bucăți mici de rădăcină. M-am dat jos din pat împleticindu-mă și m -am izbit cu spatele de perete. Pe interiorul rochiei, acolo unde materialul fusese lipit de pieptul ei, se vedeau urme lungi și adânci de unghii. Nu păreau făcute din afară. Am chemat poliția, apoi preotul și groparii. După câteva zile au deschis mormântul, într-o tăcere apăsătoare, cu pământul încă moale și greu, lipit de lopeți, în timp ce mama stătea albă la față, sprijinită de mătușa mea. Sicriul era la locul lui, cu capacul bătut în cuie și neatins. Pământul de deasupra nu fusese deranjat. Nu se vedea nicio urmă, nicio groapă, niciun semn că cineva ar fi ieșit de acolo. Când au ridicat capacul, mama a leșinat. Sicriul era gol. Pe fund se vedeau urme de noroi. Pe pereții interiori, pe capac și pe lemnul lateral erau zgârieturi haotice, adânci, unele pătate cu ceva închis la culoare. Atât. Nimeni nu a spus nimic. Au trecut șapte luni. Casa părintească a fost vândută, mama s-a mutat la oraș, iar eu am ajuns într-o garsonieră la etajul patru, într-un bloc unde nimeni nu întreabă de ce stai treaz până dimineața cu luminile aprinse. Am aruncat hainele din noaptea aceea. Am schimbat patul. Am ars rochia. Dantela s-a strâns în flăcări, s-a înnegrit și s-a răsucit, iar fumul a mirosit a pământ ud. Am așteptat să simt ușurare. N -am simțit nimic. O vreme n-am mai auzit pași. Tocmai liniștea aceea m-a speriat mai tare. Stăteam noaptea cu ochii deschiși, ascultând frigiderul, țevile blocului și liftul oprit între etaje: sunete obișnuite, sunete de oameni vii. Apoi au început diminețile. Mai întâi am găsit pe cearșaf puțin pământ, cât ai lua între două degete. A doua zi era sub pernă. A treia zi, sub unghii: negru, umed, intrat adânc până la piele. M-am spălat până mi-au sângerat degetele. Seara erau curate. Dimineața, pământul era la loc. După o săptămână, vecina de la trei m-a oprit pe scară. 8 — Domnule, sunteți bine? Am dat din cap. Ea s-a uitat la mâinile mele. — V-am văzut azi-noapte jos, în fața blocului. Nu mi-am amintit să fi ieșit. — Pe la cât? — După două. Stăteați lângă rondul cu flori. Săpați cu mâinile. După ce a plecat, am coborât în curte. Peticul de pământ dintre trotuar și zid era răscolit nu cu lopata, ci cu degete. Se vedeau șanțuri mici, neregulate, urme adânci de unghii în pământul negru. În seara aceea am încuiat ușa, am pus cheia pe masă și am legat clanța cu un șnur de piciorul scaunului. Nu credeam că o putea opri pe Mara. Voiam doar să aflu dacă eu eram cel care ieșea noaptea. Dimineața, șnurul era neatins. Cheia stătea tot pe masă. Ușa era încuiată. Dar palmele mele erau negre până la încheieturi, iar pe hol mirosea a cimitir. M-am dus la baie și am deschis apa. Pământul se desprindea greu, în dâre întunecate, lipindu-se de chiuvetă. Sub unghia de la mâna dreaptă am simțit ceva ascuțit. L-am tras cu penseta. Era o rădăcină subțire, albă, ruptă. Atunci am văzut ușa. Nu se deschisese. Nu se mișcase. Nu era nimeni în spatele ei. Totuși, pe interior, jos, unde lumina din baie ajungea oblic, lemnul era zgâriat cu litere mici, săpate direct în vopsea. M- am apropiat. Scrisul cobora strâmb și tremurat, ca mâna unui copil pus să copieze o propoziție pe întuneric: Nu mă mai lăsa singură. Am rămas în fața ușii până s-a luminat complet. Apoi am dezlegat șnurul de pe clanță și am lăsat ușa întredeschisă. Next >